Eram într-o perioadă în care mergeam des la un restaurant unde atmosfera era magică — totul vibra într-un câmp de bine, relaxant și firesc. Dar era acolo un bărbat care aducea mereu o altă energie: planta vorbe grele, era reactiv, și simțeam că învârte ceva agresiv în aer. Venea dintr-un mediu în care femeile nu erau foarte bine percepute iar bărbații erau ieșit din afară de violenți.
La un moment dat a încercat să mă provoace, poate chiar să mă intimideze. L-am privit. I-am răspuns cu iubire. Nu cu frică. Nu cu superioritate. Cu prezență. A tăcut. Dar n-a plecat. S-a oprit pentru că nu a găsit un conflict. Puteam oricând să scot golanul de Giurgiu din mine și să-l iau la șuturi, însă m-am abținut pentru că văd și eu mai mult decât oameni agresivi, văd copii loviți și victime care au devenit ceea ce au urât și blamat.
A continuat, din când în când, să revină cu aceeași energie. Iar într-o zi, universul i-a răspuns. A fost lovit, chiar acolo. Nu de mine, evident. Eu am puterea de a deveni invizibil pentru un personaj prin voință și intenție. Ce a emis, s-a întors. Ce a încercat să forțeze, l-a forțat înapoi.
Așa funcționează karma: nu ca o sabie din cer, ci ca un ecou din câmp. Ce nu e aliniat cu frecvența iubirii, se izbește de zid. Sau cade singur.
Cu iubire, Adrian Băjenaru Constantine.